Ori ne
spune Dumnezeu direct, în conștiință, ce trebuie să facem, ca să fim
mântuiți, ori sunt Bisericile instituționale, prin funcționarii lor,
care ne spun ce trebuie să realizăm pentru mântuire. Dumnezeu
locuiește în oameni și nu în clădiri făcute de mâini omenești. Noi
suntem templele Duhului Sfânt.
Dacă
învățătura despre mântuire vine din interior, de ce mai trebuie să
vină din afară? Chiar dacă la începuturile experienței noastre
spirituale am învățat de la alții abc-ul credinței, totuși ulterior
am dobândit în noi înșine tot ceea ce trebuie să știm și puterea de
a pune în practică aceste învățături. Dumnezeu ne spune să iubim,
Bisericile instituționale ne spun să ne supunem unor reguli sau
regulamente, stabilite chiar de ele și, prin aceasta, să ne supunem
chiar lor. Suntem mântuiți prin îndeplnirea unor forme ritualice sau
prin parcurgerea propriului nostru destin cu demnitate și cu
viziunea unui scop universal al vieții? Este planul lui Dumnezeu
pentru oameni o mașinărie cu reguli implacabile sau o modalitate de
a forja caractere? Care este trăsătura fundamentală, cea mai
prețuită de Dumnezeu, pentru un Creștin? Este supunerea oarbă,
necondiționată și imediată sau capacitatea de a lua decizii corecte,
în situații limită? Care este motivația ascultării, încrederea pe
care o avem în Dumnezeu, conștiința că El ne vrea binele sau
supunerea față de o Forță superioară nouă, la care orice am face
oricum nu putem rezista, deci supunerea este singura opțiune? Ce
înseamnă cu adevărat binele, așa cum îl vede Dumnezeu pentru noi?
Oare depersonalizarea noastră înseamnă binele absolut pentru noi?
Vrea Dumnezeu să ne depersonalizeze sau să ne ajute să ne construim
propria noastră personalitate, dar pe o bază nouă?
Dacă
Dumnezeu ne vorbește direct în conștiință, atunci când El locuiește
în noi, de ce mai avem nevoie să fim conduși ca niște copii, pe
calea mântuirii, de către instituțiile bisericești? Există o mare
contradicție între ceea ce ne învață Bisericile instituționale și
ceea ce ne îndrumă propria conștiință. De care din ele trebuie să
ascultăm? Omul nu este făcut pentru Lege sau pentru Bisericile
instituționale, Legea și comunitățile creștine sunt făcute pentru
oameni. Omul este făcut pentru a trăi în colectivitate, dar scopul
final al fiecărei colectivități ar trebui să fie progresul și
fericirea fiecărui individ, care o compune. Sacrificarea individului
de dragul comunităților creștine, adică sacrificarea libertății
sale, pentru a asigura ”liniștea” comunităților creștine nu mai este
o variantă acceptabilă.
Dumnezeu nu l-a conceput pe om ca pe o rotiță într-un angrenaj numit
Biserică, ci i-a pus împreună pe toți aceia care îl iubesc pe El.
Omul nu a fost făcut pentru Biserică, ci Biserica pentru oameni și
pentru Dumnezeu. Biserica nu este locul unde sunt înregimentați cei
credincioși, cu scopul de a fi mai bine controlați și dirijați.
Biserica nu este un angrenaj în care Dumnezeu îi conduce pe oameni
unii prin alții, ca în acest fel să se domine și să se subjuge unii
pe alții. Biserica nu este o instituție sau un organ de control al
umanității, de către Dumnezeu, prin intermediul căruia El să își
asigure supremația și să își facă respectată voia. Dumnezeu este cu
totul Altul decât cred oamenii că este El. Eu cred sincer că este
Altul, în bine. Oamenii îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o Persoană, de
fapt ca pe trei Persoane, prin imaginea pe care au creat-o despre
El, ca și cum El ar avea toate defectele umanității și în principal
setea de putere. Cu toate acestea, Dumnezeu nu are cum să își
dorească mai multă putere sau mai multă ascultare, căci El este tot
ceea ce există. Dumnezeu nu face politică și nu a cerut nici
instituțiilor bisericești să facă politică religioasă. Dumnezeu nu
dorește să se impună nouă, așteaptă ca noi să îl descoperim, la fel
ca pe frumusețea unei flori sau ca pe un parfum fin și extrem de
delicat.
Unele
Bisericii instituționale se opun utilizării icoanelor și este
dreptul lor să o facă, dar ei au construit cu predicile lor o icoană
și mai periculoasă a lui Dumnezeu Tatăl, o icoană ne pictată, o
icoană ”vorbită,” adică o imagine falsă, pe care ei o prezintă
lumii. Dumnezeu este Cel ce Există, nu avem noi cum să îi oferim
nimic, nici măcar laude. Are nevoie elefantul de laude de la
furnici? Dumnezeu vrea ca noi să fim ființe iubitoare, căci El nu
este Stăpânul universul este Armonia a tot ceea ce există. Noi avem
în noi înșine potențialul de a fi ca și Dumnezeu, căci sunt
construiți având capacitatea de a iubi și de a ne da viața pentru
aproapele nostru, ca și Isus (Iisus). De altfel, în lume există
multe exemple de eroism. Între oameni firescul este considerat
eroism, dar Dumnezeu ne cheamă să ne iubim până la moarte și astfel
să readucem firescul la locul său. Dacă se opun icoanelor, oamenii
ar trebui să îl lase pe Dumnezeu să vorbească din interiorul ființei
umane și nu să îl ”zugrăvească” pe El din vorbe, în fel și chip.
Biserica nu este o structură rigidă, constituită în urma jocurilor
de influență și putere ale oamenilor, în care ne găsim sau nu locul,
Biserica este o comunitate liberă a copiilor lui Dumnezeu, în care
se poate manifesta deplin dragostea de natură divină și în care
fiecare face pentru ceilalți ceea ce îi este dat să facă, de către
Dumnezeu. Până când nu vom înțelege că Bisericile instituționale ar
trebui să aibă ca scop mântuirea oamenilor și nu propriile lor
interese, nu vom putea înțelege învățătura creștină. Bisericile
instituționale există doar pentru ca să reprezinte un cadru
favorizant pentru mântuirea celor credincioși. Sunt ele în realitate
așa ceva sau au devenit niște mecanisme care produc bani, locuri de
muncă pentru unii sau statut social? Ce produc cu adevărat
instituțiile bisericești? Produc ele sfinți, în zilele noastre?
Instituțiile bisericești astăzi sunt un cadru în care unora le merge
bine, pe seama celor mai mulți. Pretextul îl reprezintă folosirea
numelui lui Dumnezeu și a învățăturilor lui IIsus (Iisus).
Instituțiile bisericești ar trebui să facă un singur lucru și anume
să îndrepte atenția fiecărui om către mântuitorul personal al
fiecărui individ, adică către Isus (Iisus). Ele au pretenții cu mult
mai mari decât motivul pentru care există, ele au pretenția să
stăpânească sufletelor oamenilor. Datorită faptului că așa ceva nu
se poate, Bisericile instituționale își vădesc defectuozitatea
metodelor lor.
Instituțiile bisericești produc o textură solidă de atitutudini pe
care oamenii încearcă să le inducă unii altora. Fiecare încearcă să
”pocăiască” pe alții, deoarece când avem a face cu ”pocăiți,”
aceștia se vor supune, cel puțin teoretic, mai ușor regulilor
stabilite de noi. Orice reguli însă țin cont de interesele celor
care le stabilesc mai mult decât de scopurile celor la cere se
refereră. Regulile sunt un mijloc de manipulare puternic și de aceea
IIsus (Iisus) a pus o singură regulă, care nici măcar nu este o
regulă impusă, căci nimeni nu poate să iubească forțat. IIsus
(Iisus) a înțeles foarte bine slăbiciunea regulilor, stabilite pe
fond religios și a luptat cu aceste reguli și tradiții umane, făcute
pentru a îi supune pe oameni unor interese de grup. De exemplu, din
ținerea sabatul oamenii au făcut o regulă artificială și forțată,
făcută să întărească puterea celor care vegheau la respectarea
acestuia. IIsus (Iisus) a luptat cu felul în care oamenii înțelegeau
regulile stabilite de Dumnezeu, în V.T. și El a ajuns să fie acuzat
de nerespectarea acestor reguli, de exemplu de faptul că nu ținea
sabatul. IIsus (Iisus) a fost obligat să schimbe sau să renunțe la
forma anumitor reguli, de exemplu a dezlegat sabatul, căci oamenii
păcătuiau nu prin neținerea regulilor, Evreii țineau de fapt sabatul
cu mare gijă, în mod exagerat, ci păcătuiau prin ținerea ”inumană,”
nemiloasă a regulilor, subordonând ființa umană unor reguli și
tradiții religioase absurde și fiind gata să sacrifice omul de
dragul sabatului. (Ioan 5; 16) IIsus (Iisus) a restabilit ordinea
adevărată a lucrurilor explicând că nu omul a fost făcut pentru
sabat, ci sabatul pentru om. (Marcu 2; 27-28) Cu alte cuvinte, omul
este valoarea supremă, în ochii lui Dumnezeu și regulile au doar
rolul de a îl proteja sau ajuta pe om. Regulile sunt făcute pentru
om și nu omul pentru reguli.
IIsus
(Iisus) a promovat un principiu, care nu poate fi impus ca o regulă,
deci El a eliminat regulile stabilite de oameni și a pus în locul
lor libertatea ca necesitate asumată. Suntem liberi nu pentru că
putem să ucidem pe cei din jur, fără să fim pedepsiți, ci suntem
liberi pentru că nu mai avem nevoia de a îi ucide pe cei din jur și
astfel nu mai intrăm în conflict cu societatea. Acesta este
mecanismul mântuirii, este vorba de o schimbare a viziunii despre
viață, bazată pe o schimbare a inimii. Împotriva acestui lucru nu
există lege. (Galateni 5; 22-23) Prin urmare, nu avem nevoie să ne
spună nimeni ce trebuie să facem sau să nu facem, ca și Creștini, ci
avem nevoie să iubim oamenii și să ne ascultăm inima. Bisericile
instituționale ne-ar putea spune ce înțelege Dumnezeu prin dragoste,
dacă ar ști, dar cum poate o structură religioasă să iubească sau să
aibă milă, atâta vreme cât nu are ”inimă,” ci doar interese
instituționale?
Cum
poate un mecanism politico-religios să lupte împotriva propriilor
interese, așa cum fac cei care iubesc, adică se jertfesc pe ei sau
pe ele însele, când rostul acestor structuri religioase este tocmai
acela de a își promova propriile interese? O dată devenită o
instituție dragostea devine un tiran, un fals, o deznădejde și
desigur un persecutor. Dragostea impusă este la fel de rea ca și ura
și Bisericile instituționale sunt doar un complex de reguli care
mimează adevărata dragoste, aceea care se află doar în inima
omului. O mimează și nu o realizează niciodată căci pentru a iubi
trebuie să ai inimă și sensibilitate umană și să pui pe cel de lângă
tine mai presus decât pe tine însuși. (Filipeni 2; 4-5)
Desigur că acest lucru nu are cum să se întâmple cu instituțiile
bisericești care cred în jertfă, dar în jertfa celor mulți pentru
cei puțini și în jertfirea omului pentru o idee sau pentru un
principiu. Cu alte cuvinte, instituțiile bisericești sunt gata să îi
jertfească pe alții pentru interesele lor și nu sunt gata să renunțe
la regulile lor, pentru ca oamenii să se simtă cu adevărat iubiți și
sprijiniți, în drumul lor către veșnicie. Dumnezeu este un
creator, dar mai ales un distrugător de reguli. Lucrul acesta se
poate vedea din faptul că El este gata să nesocotească chiar și
legile naturii, atunci când dorește să salveze viața sau sănătatea
unui om, pe care El atât de mult îl iubește. Atunci când săvârșește
minuni Dumnezeu trece peste orice reguli și legi ale naturii și dă
speranță celui aflat în suferință. Minunile, săvârșite de Dumnezeu,
sunt o încălcare a regulilor firești ale naturii și moartea pe cruce
a lui IIsus (Iisus) este o încălcare a regulii după care cel sau cea
care greșește trebuie să plătească, în mod personal, pentru greșeala
sa. Eu nu cred într-un Dumnezeu al regulilor implacabile, ci într-un
Dumnezeu al iubirii, care dă ”peste cap” orice reguli pre-stabilite,
atunci când iubește. Dumnezeu s-a întrupat în om și dintr-o Ființă
veșnică a venit să moară pe o cruce, pe pământ. Dumnezeu a venit să
spele picioarele unor oameni, El care controlează tot ceea ce
există. Dumnezeu a făcut lucruri incredibile, de dragul iubirii și
singura regulă pe care o respectă este dragostea. Dumnezeu a ”călcat
în picioare și a nesocotit” toate regulile, atunci când s-a
”îndrăgostit” de oameni și imaginea despre El, ca fiind un făuritor
de reguli implacabile, imagine realizată de Bisericile
instituționale, este una falsă așa cum sunt și multe din pretențiile
lor și din regulile, tradițiile, dogmele sau doctrinele lor.
Vă invit să vizitaţi
www.bisericaspiritualaunica.com
No comments:
Post a Comment
Note: only a member of this blog may post a comment.