Wednesday, 30 July 2014

Isus (Iisus) modelul nostru de credință

Cu cine ne comparăm în viața noastră de credință? Ne comparăm cu cei sau cele din jurul nostru sau cu Isus (Iisus)? Din nefericire avem tendința să ne uităm la cei sau cele din jurul nostru, adică din colectivitățile creștine de care aparținem și să tragem concluzia că nu suntem mai răi decât ei și că suntem de fapt ca și ei, în multe privințe. Există o medie la care ne raportăm și suntem mulțumiți dacă ne considerăm pe noi a fi la nivelul acelei medii. Trebuie să mergem cu turma, zic unii și să nu ne arătăm prea neprihăniți. (Ecleziastul 7; 16) De fapt, Ecleziastul a vrut probabil să spună să nu ne arătăm mai neprihăniți decât suntem. Cu toate acestea nu există acest prea neprihănit sau prea neprihănită, căci nu suntem niciodată prea sfinți. De ce să o luăm înaintea celorlalți în viața de credință, se întreabă unii? Până la urmă, o să fim mântuiți împreună și dacă toți ceilalți, din Biserica noastră instituțională practică la fel ca și noi credința creștină, pe cine o să mai mântuiască Dumnezeu, dacă nu pe noi? Ateii sunt excluși de la mântuire, membrii altor confesiuni creștine nu prea au șanse, deoarece greșesc în doctrină, spunem noi, deci rămânem noi pentru a fi mântuiți. Aici este marea capcană a învățăturilor Bisericilor instituționale. Noi ne îndreptățim prin doctrinele noastre, pe care le considerăm a fi mai bune decât altele. Dacă deci noi și numai noi facem parte din Biserica instituțională ”bună,” avem deja un avantaj față de alți Creștini, vom fi tentați să credem. Dacă în această Biserică instituțională ”bună” noi suntem la nivel mediu, adică la nivelul marii majorități a credincioșilor, atunci înseamnă că vom fi mântuiți cu siguranță. De ce nu? Cine altcineva să fie mântuit, dacă nu noi? Toți ceilalți Creștini, din celelalte denominațiuni se rătăcesc, mai mult sau mai puțin.
Problema este termenul de comparație. Nu ar trebui să ne comparăm între noi, ci trebuie să ne comparăm doar cu Isus (Iisus). Noi trebuie să ajungem la înălțimea plinătății staturii lui Cristos și nu la înălțimea plinătății staturii fraților și surorilor noastre, din comunitățile creștine de care aparținem. (Efeseni 4; 13) Poate că în comparație cu toți ceilalți Creștini, frați și surori, din Biserica instituțională de care aparținem noi stăm bine. Cum stăm însă în comparație cu Isus (Iisus)? Suntem gata să murim din dragoste pentru alții, suntem gata să jertfim tot ce avem pentru frații și surorile noastre? Punem viața spirituală pe primul plan și subjugăm ei tot restul vieții noastre? Considerăm valorile spirituale mai presus decât valorile materiale și chiar față de cele familiale? Suntem ființe morale și cinstite, chiar în conjuncturi defavorabile? Ne putem abține de la răutate? Mai simțim încă un ghimpe în inimă, atunci când ne uităm la prosperitatea altora, în comparație cu noi. Suntem ființe regenerate spiritual sau suntem tot noi, care ne luptăm din greu cu ispitele? În orice caz, termenul nostru de comparație este Isus (Iisus) și nu prea contează starea celorlalți, din punctul de vedere al mântuirii noastre. Dacă putem să îi ajutăm, să o facem, iar dacă nu să nu îi folosim ca model personal. Nu ne ajută cu nimic faptul că noi ne vedem pe noi ca fiind mai spirituali decât ei. Poate că suntem mai ”buni” decât ei și totuși nu suntem suficient de spirituali, adică nu suntem oameni cu naturi regenerate. Oricum nu se știe de loc dacă vom fi în aceeași formație în Cer, ca și pe pământ, probabil că nu. Sunt și în alte confesiuni creștine credincioși pe care noi nu îi cunoaștem și nu avem cum să îi apreciem și, de fapt, standardul lor spiritual este foarte ridicat. În Cer vor fi numai aceia și acelea care vor semăna cu Isus (Iisus), cel mai mult, restul vor rămâne să se consoleze unii pe alții cu media vieții lor spirituale și cu numărul lor impresionant.

Vă invit să vizitaţi www.bisericaspiritualaunica.com

Să nu părăsiți adunările voastre

Să nu părăsiți adunările voastre, cum au unii obiceiul să facă este un verset care conține un mesaj complex. Ce a vrut să ne spună autorul epistolei către Evrei, prin acest verset? În primul rând, trebuie să ținem cont de contextul în care acest text se află. Este adresat Evreilor convertiți și se referă la obiceiul lor de a părăsi adunările creștine și probabil de a se întoarce la credința lor strămoșească, adică credința iudaică.
25 Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.
26 Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate,
27 ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.
28 Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori.
29 Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?
Evreii convertiți, care părăseau adunările creștine și se întorceau la iudaism, călcau în picioare legământul lor personal cu Dumnezeu, făcut prin sângele lui Isus (Iisus) și dacă păcătuiau cu voia, pentru ei nu mai exista nici o jertfă. De ce? Pentru că jertfele din V.T. s-au desființat o dată cu moartea lui Isus (Iisus) pe cruce. Ce era de făcut? Pentru un Evreu convertit era obligatoriu să rămână în adunările creștine, dacă dorea să fie în relație cu Dumnezeu sau dacă le părăsea trebuia să rămână Creștin. Desigur că pentru un Evreu sau Evreică, care ieșea din adunările creștine era greu să își păstreze identitatea creștină. Un Creștin însă, fie membru într-o adunare, fie în afara oricărei adunări creștine, păstrează legătura personală cu Dumnezeu, deoarece El a făcut un legământ personal cu acel credincios sau cu aceea credincioasă. Trebuie să observăm că în N.T., spre deosebire de V.T. legământul dintre om și Dumnezeu nu mai este făcut cu un popor, adică cu poporul evreu, ci cu fiecare persoană în parte. Important pentru fiecare din noi este să rămânem în legământul personal, pe care îl avem cu Dumnezeu și nu este important dacă rămânem sau nu într-o comunitate creștină sau alta. Și Evreii convertiți aveau un legământ personal, dar dacă se întorceau la religia iudaică, aceștia ieșeau din acest legământ personal și nu mai puteau să se întoarcă în legământul iudaic, pentru că, în felul acesta, călcau în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și pângăreau sângele legământului.
Un Creștin însă poate să rămână credincios și într-o foarte bună relație cu Dumnezeu și în afara adunărilor creștine. Relația directă cu Dumnezeu nu este de loc alterată dacă o anumită persoană constată că locul său nu mai este în mijlocul unei adunări care o împiedică să progreseze, din punct de vedere spiritual. Mai mult decât atât, va veni o vreme în care Creștinii vor trebui să iasă din adunările lor, care vor deveni toate niște peșteri de tâlhari.
1 După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.
2 El a strigat cu glas tare şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte;
3 pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.”
4 Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! (Apocalipsa lui Ioan 18; 1-4)
Cine este Babilonul cel mare? Mulțimea de confesiuni creștine, fiecare cu dogmele și doctrinele lor reprezintă o teribilă amestecătură, care duce multă lume în eroare. Pe cine să credem, pe Ortodocși, pe Romano Catolici, Pe Greco Catolici, pe Evangheliști, pe Baptiști, pe Penticostali, pe Adventiști etc.?  Nu trebuie să credem nici pe unii și nici pe alții, ci pe Dumnezeu, care locuiește în noi și învățăturile date de Isus (Iisus), care sunt consemnate în Biblie. Interpretarea acestora o face fiecare credincios în parte, așa după cum îi dă Duhul Sfânt, care locuiește în el sau în ea să o facă. Doctrinele și dogmele obligatorii ale Bisericilor instituționale reprezintă autoritatea umană impusă, a părerilor altora despre Dumnezeu, asupra conștiințelor noastre. Doctrinele și dogmele obligatorii și impuse reprezintă ”fiara,” adică exact aceea entitate la care nu trebuie să ne închinăm. Putem să aderăm de bună voie la părerile altora, dar dacă suntem obligați să respectăm idei și principii în care nu credem, noi suntem deja sub puterea ”fiarei.”                     
Vor fi, în viitor, vremuri de mare apostazie religioasă, care vor impune izolarea celor credincioși, de comunitățile creștine care se vor transforma într-o industrie și un comerț, chiar mai mult decât sunt în momentul de față. Interesele pur omenești vor depășii cu mult pe cele spirituale și Creștinii lumești, din jurul nostru, vor fi obstacolul care ne va împiedica să îl vedem și să îl auzim pe Dumnezeu la lucru. Acești Creștini lumești vor constitui majoritatea, în adunările creștine și mersul acestora va fi dictat de ei. Acest fenomen nu privește doar Biserica instituțională Romano Catolică, așa cum cred unii, ci privește absolut toate instituțiile bisericești, inclusiv pe cea Adventistă de ziua a șaptea. Chiar și adunările Adventiștilor de ziua a șaptea vor fi invadate de Creștini lumești care se vor transforma în delatori și care vor vâna pe cei care cu adevărat nu se vor închina ”fiarei.” Nu este posibil ca o întreagă comunitate să fie formată doar din Creștini născuți din nou și istoria ne-a demonstrat acest lucru. Din acest motiv, Creștinii Adventiști de ziua a șaptea vor fi chiar mai vulnerabili față de instituțiile lor, decât alți creștini. Fac această precizare, deoarece mulți Adventiști de ziua a șaptea cred sincer că apartenența la instituția lor bisericească îi va scuti de orice probleme în viitor. Este cât se poate de greșit.
Au venit deja acele vremuri? Multe Biserici instituționale sunt dominate deja de interese pur omenești, fără nici o legătură cu interesul real pentru mântuirea oamenilor. Aceasta se întâmplă deoarece aceste adunări creștine sunt dominate de Creștinii lumești, care impun regulile lor. Ei sunt Creștini cu numele și în spatele ”etichetei” își satisfac dorințele lor personale de bunăstare și de putere. Dacă în politică nu mai este loc pentru a mulțumi setea de putere rămân totuși adunările creștine, unde se poate obține, cu ajutorul unor acoliți, multă putere și influență, asupra celor din jur. Cu toate acestea, vremurile încă nu au venit și încă se mai poate conviețui, în multe adunări creștine, în care mai sunt încă mulți credincioși născuți din nou. ”Taina fărădelegii” începuse să lucreze în adunările creștine, încă din vremea lui Pavel, a continuat să lucreze de atunci și până acum și de acum înainte va lucra, cu din ce în ce mai multă putere.
Mulți Neo-protestanți dovedesc ipocrizie atunci când le cer Creștinilor să nu iasă din adunările neo-protestante, dar acești Creștinii au fost ”convertiți” în diversele Biserici instituționale neo-protestante, după ce au fost convinși să iasă din alte adunări creștine. Așa cum au ieșit din prima adunare creștină, de unde au fost determinați să iasă, prin argumentele unora, tot așa pot să iasă și din noile adunări creștine, dacă se conving că ceea ce se spune nu se practică. Numesc ipocrizie atitudinea acelora care îi determină să iasă din adunările în care sunt pe unii Creștini, fără să invoce cap. 10, din Evrei, dar când este vorba să iasă din noile adunări, unde au fost convertiți, imediat se gândesc să scoată în evidență textul din Evrei, cap. 10. Scopul nu scuză mijloacele și singura strategie acceptabilă este să spunem sincer ceea ce credem noi. Unii ne vor deveni prieteni și alții ne vor deveni dușmani, dar câtă vreme suntem cu Isus (Iisus), suntem pe drumul cel bun.
Vă invit să vizitaţi www.bisericaspiritualaunica.com

Puterea de a lega și dezlega păcatele - partea I

În ceea ce priveşte problema puterii oamenilor de a ierta păcatele altor oameni, N.T. ne furnizează două relatări foarte diferite și aflate în contradicție, una cu cealaltă. Una dintre acestea se află în evanghelia după Matei în cap. 16, iar ceea de a două se găseşte în Evanghelia după Ioan, la cap. 20. Iată ce ne spune textul din Matei:
 17 Isus (Iisus) a luat din nou cuvântul şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.
18 Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.
19 Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.”
20 Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.
Mat 17.9; Marc 8.30; Luc 9.21; (Matei 16; 17-19)
Iată ce ne spune şi textul din Ioan:
22 După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!
23 Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.”
Mat 16.19; Mat 18.18; (Ioan 20; 22-23)
Problema dezbătută aici este una esenţială pentru analiza legitimităţii biblice a instituţiilor bisericeşti. De ce sunt aceste două texte complet diferite şi contradictorii? Ele sunt singurele texte unde ni se spune că Isus (Iisus) ar fi dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi a dezlega păcatele. Problema este că aceste texte nu se potrivesc între ele, ba chiar se contrazic unul pe celălalt. În primul rând, acţiunea consemnată în textul din Matei se petrece înainte de răstignirea lui Isus (Iisus), iar faptele relatate de Ioan se întâmplă după răstignire. În al doilea, rând locul unde se petrec faptele este diferit. În primul text este vorba de Cezarea lui Filip şi în cazul celui de al doilea este vorba despre locul unde erau adunaţi ucenicii, după răstignirea lui Isus (Iisus), probabil undeva în Ierusalim. Contradicţia cea mai importantă însă este în legătură cu persoanele cărora se spune că Isus (Iisus) le-ar fi dat puterea de a lega şi dezlega păcatele. În textul din Matei este vorba despre Petru şi în textul din Ioan este vorba despre toţi ucenicii lui Isus (Iisus). Prin urmare, în evanghelia după Ioan nu doar Petru primeşte puterea de a lega şi dezlega păcatele, ci toţi ucenici, deci şi toţi care urmau să devină ucenici. Dacă în evanghelia după Matei se spune că descoperirea calităţii lui Isus (Iisus), aceea de a fi Fiul lui Dumnezeu a fost făcută de Petru, prin Duhul Sfânt şi acest fapt este legat de hotărârea ca lui Petru să i se încredinţeze cheile Împărăţiei Cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega păcatele, în evanghelia după Ioan se spune că Isus (Iisus) a suflat Duhul Sfânt asupra ucenicilor şi lor, adică tuturor ucenicilor Săi, le-a acordat această calitate de a lega şi dezlega păcatele.
Diferenţa de mesaj între cele două texte, citate mai sus, este ca „de la cer la pământ.” Din primul text, cel din Matei, s-ar putea înţelege că Petru a dobândit un statut aparte şi că toţi urmaşii săi păstrează acest statut. Când mă refer la urmaşii lui Petru îmi îndrept desigur atenţia către episcopii Romei, papii, care sunt consideraţi a fi aceşti urmaţi. Petru este considerat a fi primul papă și toți ceilalți papi sunt văzuți ca și urmași ai săi, de către Biserica instituțională Romano Catolică. În fapt, nu sunt numai ei urmaşii lui Petru ci toţi cei care păstrează  sistemul religios ierarhic bazat pe aşa zisa autoritate conferită lui Petru, de a lega şi dezlega păcatele. Toate Bisericile instituționale, inclusiv cele Protestante, Reformate sau Neo-protestante, pretind că dețin o autoritate instituțională, stabilită de Isus (Iisus), prin intermediul lui Petru și acest lucru este contrazis în evanghelia după Ioan, unde ni se spune că această autoritate nu este deținută de un sistem instituțional sau altul, ci de Duhul Sfânt, care locuiește în toți, absolut toți, Creștinii născuți din nou. Este vorba aici despre bazele instituţionalismului bisericesc, căruia eu îi contest legitimitatea autorităţii, exercitată asupra conştiinţelor individuale a celor credincioşi.
În textul din Ioan ni se spune că toţi aceia care primesc Duhul Sfânt de la Isus (Iisus), Creştinii din toate timpurile, au aceeaşi autoritate, despre care se pretinde că o au numai instituţiile bisericeşti. Cu alte cuvinte, atributele Creştinilor născuţi din nou, sunt aceleaşi la toţi, fără deosebire dacă aceştia deţin funcţii bisericeşti sau nu sau dacă fac parte din vre-o Biserică instituţională sau nu. Aici nu este vorba de faptul că singura autoritate spirituală este aceea fondată pe misiunea lui Petru şi pe tradiţia creată pe baza acestei misiuni, ci este vorba despre faptul că toţi ucenicii lui Isus (Iisus), cei din trecut, cei din prezent şi cei din viitor, în momentul când primesc Duhul Sfânt de la El, toţi au aceeaşi autoritate spirituală, dar nu asupra altor oameni, ci chiar asupra lor. În ceea ce îl priveşte pe Petru El a primit o misiune din partea lui Isus (Iisus), dar nu bazată pe autoritate, ci pe dragoste.
15 După ce au prânzit, Isus (Iisus) a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus (Iisus) i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei.”
16 I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus (Iisus) i-a zis: „Paşte oiţele Mele.”
17 A treia oară i-a zis Isus (Iisus): „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.” Isus (Iisus) i-a zis: „Paşte oile Mele!
Ioan 2.24-25; Ioan 16.30; (Ioan 21; 15-17)
Petru nu a primit nici o autoritate specială din partea lui Isus (Iisus). Petru a primit o misiune pe care în fapt o aveau toţi apostolii şi anume aceea de a avea grijă de „turma” lui Cristos. Nu doar Petru a „păstorit” spiritual pe cei credincioşi, dar în egală măsură acest lucru a fost făcut de Iacov, de Ioan, de Pavel şi de ceilalţi apostoli. Iacov s-a ocupat de adunările din Ierusalim şi Petru de cele din Roma. Totuşi în Roma, Pavel a avut o contribuţie determinantă, la dezvoltarea acelor comunităţi.
După cum scrie și Phil Johnson, într-un articol intitulat ”Conflictul lui Pavel cu Petru (Galateni 2; 11-14),” Petru nu a avut o poziție specială de autoritate în raport cu ceilalți apostoli. Iată citatul:
”Petru nu deţinea niciun fel de poziţie de întâietate în mijlocul celorlalţi apostoli. Nu era un fel de Papă. De fapt, nu apare nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie cum că Petru ar fi deţinut o poziţie de autoritate peste vreo biserică locală sau congregaţie. Nu-l vedem nicăieri jucând acest rol. Este adevărat faptul că era un apostol care cârmuia. Este adevărat că, prin însăşi natura personalităţii sale, ceilalţi ucenici îl priveau drept purtătorul lor de cuvânt sau lider, în cele mai multe cazuri. Dar acest lucru nu mai este adevărat în niciunul din contextele istorice pe care le întâlnim după Rusalii. Iacov, fratele lui Cristos (nu apostolul Iacov), pare să fi fost lider în biserica din Ierusalim (Fapte 15; am văzut acest lucru atunci când am studiat pasajul). În pasajul la care ne uităm acum, vedem că Petru nu pretinde a avea niciun fel de autoritate asupra lui Pavel, când a venit vorba de conducerea bisericii din Antiohia. Prin urmare, este destul de greu, de fapt chiar imposibil, să adaptăm la acest pasaj noţiunea bisericii romano-catolice de supremaţie a Papei şi să-i dăm un înţeles anume. De fapt, unul dintre motivele principale pentru care Pavel ne relatează această istorisire, este acela de a expune falsitatea crezului potrivit căruia autoritatea lui era inferioară autorităţii oricărui alt apostol. El negase deja faptul că autoritatea sa a luat naştere în urma unui verdict apostolic. Ceilalţi apostoli nu au votat dacă să-i dea sau nu împuternicirea ca apostol. El nu a obţinut autoritatea sa de la Petru sau de la un alt apostol. De fapt, chiar de la începutul acestei Epistole către Galateni, Pavel demarează cu clarificarea acestui lucru. Mergeţi înapoi la capitolul 1, versetul 1. "Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus (Iisus) Cristos..." Despre aceasta am vorbit pe tot parcursul studiilor noastre. Aceasta este una dintre cele mai importante menţiuni pe care Pavel le face începând cu versetul 1 al acestei epistole. Şi când ajungem la jumătatea capitolului 2, observă că Pavel a depus deja un efort considerabil pentru a face clar tuturor că apostolia lui şi chiar cunoaşterea Evangheliei au fost primite direct de la Cristos, şi nu de la un alt apostol. Însă le-a primit de la Cristos printr-o revelaţie deosebită (versetele 11 şi 12 din capitolul 1).”[1]
Este adevărat că în textul din Matei 16; 19 se precizează că El a spus că El însuşi îşi va clădi Biserica Sa şi lucrul acesta este indiscutabil. Pe de altă parte, ceea ce contest eu nu este afirmaţia că El îşi clădește Biserica Sa, ci afirmaţia că El îşi clădeşte Biserica Sa bazat pe „piatra” care este Petru, pe activitatea acestuia între Creştini şi nu pe activitatea şi misiunea Duhului Sfânt, în trecut, în prezent şi în viitor. Nu este acelaşi lucru, deoarece tradiţia moştenită de la Petru vine pe cale ierarhică şi instituţională, prin Papi, Mitropoliţi, episcopi, şi preoţi sau pastori pe când în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este o Biserica unică, adică un singur Dumnezeu are o singură Biserică, puterea Duhului Sfânt vine direct asupra acelora pe care Isus (Iisus) i-a cunoscut încă înainte de întemeierea lumii, pentru ca să facă parte din Biserica Sa, independent de orice autoritate a Bisericilor instituţionale.
Atâta vreme cât în realitate „Piatra din capul unghiului,” adică piatra pe care este clădită Biserica, nu este Petru, ci este Isus (Iisus) însuşi, Cristos nu îşi clădeşte Biserica Sa pe tradiţia construită în jurul unui singur apostol ci pe puterea care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oricărui ucenic adevărat al Său. Nu există privilegii de autoritate în mijlocul ucenicilor lui Isus (Iisus) şi toţi ucenicii Săi, care sunt înzestraţi cu puterea Duhului Sfânt au acelaşi statut. Apostolul Petru însuşi a afirmat că „Piatra” pe care este clădită Biserica lui Dumnezeu este Isus (Iisus) şi nu el.
4 Apropiaţi-vă de El, Piatra vie lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu.
5 Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus (Iisus) Hristos.
6 Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine.”
7 Cinstea aceasta este, dar, pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”,
8 şi „o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.
9 Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată;
10 pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.
Osea 1.9-10; Osea 2.23; Rom 9.25; (1 Petru 2; 4-10)
      Tot Petru ne spune că toţi cei credincioşi, prin urmare şi el, sunt pietrele vii din care este formată ”clădirea” vie a Bisericii lui Dumnezeu. Isus (Iisus) nu clădește Biserica Sa pe apostolul Petru, ci pe sângele Lui, pe jertfa Sa pe cruce. Din păcate textul din Matei, este interpretat greșit de mulți Creștini, dar este contrazis de textul din Ioan și de alte texte biblice. Eu nu doar că nu contest, dar şi susţin că doar Isus (Iisus) este Acela care îşi clădeşte propria Sa Biserică şi că doar el este Acela care adaugă la aceasta noi membrii, dar nu în baza respectării unor tradiţii şi instituţii, create în baza lor, ci pe baza alegerii Sale directe. Isus (Iisus) îşi alege ucenicii şi „suflă” asupra lor puterea Duhului Sfânt. Aşa a făcut în trecut şi aşa face şi astăzi. Isus (Iisus) este viu şi instituţiile bisericeşti tind să îl omoare, reducându-l la o Persoană istorică, care a trăit acum 2000 de ani şi fără să îi acorde recunoaşterea unui Dumnezeu viu, care revarsă Duhul Sfânt, în fiecare zi, în prezent, asupra ucenicilor Săi. Isus (Iisus) continuă să adauge în fiecare zi la Biserica Sa, dar cei adăugaţi de El, nu sunt identici cu cei adăugaţi de Bisericile instituţionale. Acest lucru se întâmplă deoarece adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este identică cu Bisericile instituţionale, nici luate fiecare separat şi nici considerate toate împreună. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este una, dar instituţiile bisericeşti sunt multe. (Efeseni 4; 4-6)
 Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.
Nu existau registre scrise ale Bisericii şi nu era nevoie ca cei mântuiţi să fie trecuţi în astfel de registre. Nu este de ajuns să fi trecut în registrul unei instituţii bisericeşti, în urma botezului în apă, pentru ca să fi adăugat la Biserica lui Dumnezeu, ci este nevoie ca să intri acolo cu aprobarea lui Cristos. Botezul în apă nu este suficient pentru mântuire şi nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu se naşte din apă şi din Duh Sfânt. Nașterea din Duh Sfânt nu înseamnă să ne ”ungă” un preot sau un episcop cu ”ulei sfințit,” după ce suntem botezați în apă și nu înseamnă nici să se roage un grup de credincioși, în acest scop pentru noi, prin punerea mâinilor asupra noastră. Nașterea din Duh nu înseamnă să stăruim în rugăciune până ce ajungem să vorbim în limbi ne înțelese. Nașterea din Duhul Sfânt înseamnă o schimbare radicală a caracterelor noastre, înseamnă să dobândim natura morală a lui Dumnezeu, înseamnă să fim umpluți cu dragoste divină, de la Dumnezeu și înseamnă să dobândim un duh nou și o inimă nouă, pe care Dumnezeu însuși la pune în noi. (Ezechiel 36; 26-27; Romani 5; 5)  
3 Drept răspuns, Isus (Iisus) i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”
4 Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”
5 Isus (Iisus) i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
6 Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.
7 Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.”
8 Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”
De fapt, în Biserica lui Dumnezeu intră toţi aceia cunoscuţi de El, încă înainte de întemeierea lumii şi în momentul în care oamenii se botează sau sunt botezaţi în apă Cristos ştie deja destinul lor final. Mă îndoiesc că Isus (Iisus) adaugă la Biserica Sa persoane despre care ştie dinainte că nu vor rămânea în ea până la sfârşit. Botezul în apă şi adăugarea la Biserica unică a lui Dumnezeu sunt două lucruri diferite, deoarece în realitate numele celor care sunt deja membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu au fost scrise în „registrul” acestei Biserici, adică în cartea vieţii, încă înainte de întemeierea lumii, problema este de a nu fi şterse de acolo.
32 Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!”
5 Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.”
În orice caz, confirmarea intrării în adevărata Biserică a lui Dumnezeu se face în  urma procesului de naştere din nou, la un moment dat, de către El şi nu, în mod automat, atunci când o persoană este botezată în apă. De aceea, Cristos îi adaugă pe oameni la Biserica Sa, pe aceia pe are îi cunoaşte deja, încă înainte ca ei să se nască pe pământ şi nu îi adaugă pe aceia sau acelea pe care, deşi au fost botezaţi în apă, chiar la maturitate, ei nu îşi bazează acest botez pe o credinţă autentică sau care nu vor rămâne fideli credinţei lor până la sfârşit. Nu este tot una să fi botezat în apă şi să devii membru al unei Biserici instituţionale sau să fi membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, calitate pe care o conferă numai Dumnezeu celor despre care ştie că sunt şi vor rămâne mereu credincioşi şi gata să practice principiile credinţei creştine şi să parcurgă procesul naşterii de sus, adică al naşterii din nou. Dumnezeu nu cuprinde în Biserica Sa decât oameni care sunt gata să își dea viața, ca și Isus (Iisus) pentru semenii lor. Dumnezeu însuși efectuează această naştere în om, dar, la rândul său omul credincios trebuie să se pregătească pentru ea şi să colaboreze strâns cu El, în acest proces. Experienţa noastră cu Dumnezeu se produce în procesul naşterii noastre din nou, adică naşterii din Dumnezeu, căci atunci înţelegem cu adevărat ceea ce se întâmplă în noi şi cu noi.
Nu este acelaşi lucru să faci parte din Adevărata Biserică a lui Dumnezeu sau dintr-o Biserică instituţională, cele două nu se suprapun în totalitate. De aceea spun că Isus (Iisus) Hristos îşi clădeşte propria Sa Biserică, bazată pe alegerea Sa şi nu îşi construieşte propria Sa Biserică bazată pe instituţia bisericească clădită pe moştenirea   apostolului Petru. Isus (Iisus) este „Piatra” de fundament, pe care este clădită Biserica şi nicidecum Petru.
După cum ne spune Ioan, Isus (Iisus) a dat posibilitatea ucenicilor Săi să dezlege păcatele, dar după cum reiese din epistola lui Iacov, acest lucru nu se face direct, ci prin rugăciune adresată lui Dumnezeu. Rugăciunile celor neprihăniţi au multă putere înaintea lui Dumnezeu, inclusiv în ceea ce priveşte dezlegarea păcatelor, dar judecata, după cum ne spune apostolul Iacov, este în mâna lui Dumnezeu.
12 Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?
Mat 10.28; Rom 14.4-13; (Iacov 4; 12)
Dacă numai Dumnezeu are puterea să mântuiască şi piardă, cum poate un om, fără acordul lui Dumnezeu să lege şi dezlege păcatele? Un credincios se poate ruga pentru iertarea păcatelor altuia dar Dumnezeu este Cel care iartă păcatele şi nu Bisericile instituţionale sau diferite persoane. Această putere de a dezlega păcatele a fost folosită în modul cel mai abuziv cu putinţă, de către instituţia bisericească şi s-a ajuns în trecut până acolo încât Biserica instituţională vindea iertarea păcatelor pe bani, mă refer la Biserica instituţională Romano Catolică. Tocmai împotriva acestui procedeu s-a ridica Luter şi l-a contestat şi astfel s-a născut Reforma. Întrebarea mea este: „Oare nu a cunoscut Isus (Iisus) viitorul şi nu a ştiut cât de abuziv vor folosi oamenii, această putere acordată de El?” Cu alte cuvinte, oare în mod conştient a dat Isus (Iisus) o putere oamenilor, care a determinat asemenea mari conflicte, ca cele care se cunosc din istoria Creştinismului şi anume războaiele religioase? Oare Isus (Iisus) nu a ştiut ce face înarmând oamenii cu puterea de a judeca păcatele altora, pe care mulţi oameni ne renăscuţi spiritual au folosit-o pentru a arde pe cei credincioşi pe rug, uneori de vii? De altfel, cum putea Isus (Iisus) să dea oamenilor o asemenea putere, dacă chiar El a interzis judecăţile între Creştini? Este o întrebare dificilă, lacare este greu de dat un răspuns. Eu cred însă că Isus (Iisus) nu a înțeles legarea și dezlegarea păcatelor așa cum înțeleg oamenii să lege și să dezlege păcatele.
 1 Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
2 Căci cu ce judecată judecaţi veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura.
3 De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?
4 Sau, cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă în al tău?…
5 Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7; 1-5)
Cine deci are dreptul să judece pe fratele său sau pe sora sa? Cel care şi-a scos mai întâi bârna din ochiul său, dar cine este acela sau aceea? Biblia ne spune că toţi oamenii sunt păcătoşi, mai mult sau mai puţin şi cine spune că nu are păcat minte.
7 Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus (Iisus) Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.
8 Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.
9 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.
10 Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. (1 Ioan; 7-10)
Nu vi se pare că sună ca o absurditate faptul că Isus (Iisus) a interzis judecăţile între oameni, dar tot El a dat oamenilor o putere atât de mare, în privinţa judecării păcatelor, încât cea ce era legat pe pământ, de către urmaşii apostolilor, rămânea legat şi în Ceruri şi ceea ce era dezlegat pe pământ rămânea dezlegat şi în Ceruri? Toate abuzurile Bisericilor instituţionale s-au bazat şi se bazează în continuare pe aceste versete. În realitate nu este vorba de o absurditate, deoarece Isus (Iisus) a dat această  putere  celor Aleşi şi nicidecum nu s-a gândit să o confere unei instituţii bisericeşti. Unde scrie în N.T. că vre-un apostol a iertat direct păcatele cuiva, prin formula ”iertate îți sunt păcatele”? Scrie lucrul aceste în Faptele Apostolilor? Eu nu am găsit nicăieri scrisă o astfel de relatare. De exemplu, atunci când Petru şi Ioan se suiau împreună la Templu, ei au văzut un olog din naştere, pe care l-au vindecat. Nu s-au pronunţa asupra iertării păcatelor, cu toate că într-o situaţie similară Isus (Iisus) a iertat păcatele celui în cauză.
Petru şi Ioan se suiau împreună la Templu, la ceasul rugăciunii: era ceasul al nouălea.
2 Acolo era un om olog din naştere, care era dus şi pus în toate zilele la poarta Templului numită „Frumoasă”, ca să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu.
3 Omul acesta, când a văzut pe Petru şi pe Ioan că voiau să intre în Templu, le-a cerut milostenie.
4 Petru, ca şi Ioan, s-a uitat ţintă la el şi a zis: „Uită-te la noi!”
5 Şi el se uita la ei cu luare aminte şi aştepta să capete ceva de la ei.
6 Atunci Petru i-a zis: „Argint şi aur n-am; dar ce am, îţi dau: în Numele lui Isus (Iisus) Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!”
7 L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele;
8 dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu.
Isa 35.6; (Faptele Apostolilor 3; 1-8)
Oamenii se pot ruga împreună pentru iertarea păcatelor lor şi multă putere are rugăciunea celui neprihănit. Dar dacă se roagă împreună pentru iertarea păcatelor, această nu însemnă că ei îşi pot ierta unul altuia păcatele. Numai Dumnezeu poate ierta păcatele, prin Fiul Său, căruia i-a dat toată judecată.
15 Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.
16 Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.
Unde spune Iacov că cei credincioşi au puterea să îşi ierte păcatele unii altora? Unde spune apostolul Iacov că Biserica are puterea să ierte păcatele? Iacov nu spune nicidecum aşa ceva, el spune că Dumnezeu ne iartă păcatele, dacă ne rugăm Lui, cu acest obiectiv. Iacov a stat lângă Isus (Iisus), cât Acesta a trăit pe pământ. Nu a auzit oare Iacov de faptul că cei neprihăniţi pot dezlega păcatele oamenilor? Dacă Isus (Iisus) ar fi spus cu adevărat aceste cuvinte Iacov le-ar fi cunoscut, dar el ne spune să ne rugăm lui Dumnezeu, deoarece El iartă păcatele. Iacov însă ne spune să ne rugăm lui Dumnezeu şi dacă am făcut păcate, acestea ne vor fi iertate. Biserica nu are putere mântuitoare în sine, puterea mântuitoare este dată numai Capului Bisericii, adică lui Isus (Iisus). Dacă Biserica leagă și dezleagă păcatele, aceasta ar însemna că ea decide asupra salvării oamenilor. Dacă Biserica leagă păcatele și acestea rămân legate și în Ceruri, aceasta poate crea impresia că Biserica este mântuitorea noastră, alături de Hristos sau în locul Lui. Bisericile instituţionale, în calitatea lor de organizaţii religioase, nu joacă rolul de mântuitor al celor credincioşi şi nici un Creştin nu poate fi mântuitorul altui Creştin. 
 
În orice caz dezlegarea păcatelor de către preoți, în mod formal sau cu ușurință, nu poate avea efect dacă nu este confirmată de Isus (Iisus). Dacă ar avea efect și Isus (Iisus) se supune hotărârii oamenilor, în această privință, înseamnă că oamenii conduc planul de mântuire al semenilor lor și nu Dumnezeu. Ce rost ar mai avea însă o judecată viitoare, dacă păcatele care sunt ținute de către preoți, adică ei nu le dezleagă, rămân ca păcate și în Ceruri? Este Dumnezeu un fel de Curte de Apel, care poate confirma sau infirma deciziile preoților? Problema aceasta este esențială pentru a stabili competența ultimă pentru judecarea oamenilor. N.T. nu ne spune decât că Tatăl a dat judecata Fiului și Fiul a dat Bisericii puterea de a lega și dezlega păcatele. Echivalează, această legare și dezlegare a păcatelor, cu judecata finală și ce influență are asupra judecății ultime, efectuate de Dumnezeu? Judecata finală se face după ceea ce este scris în carte sau după ceea ce iartă sau țin preoții? (Apocalipsa 20; 12) Când un preot iartă un păcat, se șterge acesta și din carte sau rămâne acolo, pentru judecata finală? Dacă se șterge din carte, aceasta înseamnă că preoții, prin iertatrea păcatelor, au o influență majoră asupra judecății finale a oamenilor, iar dacă nu, Dumnezeu are funcția principală de Judecător.
 
Instituţiile bisericeşti nu au primit judecata şi nu pot să facă judecata celor credincioşi, legând şi dezlegând păcatele. Ele şi-au atribuit singure această prerogativă, completând cuvintele spuse de Isus (Iisus) pe pământ. Cum trebuiesc înţelese deci cuvintele spuse de Isus (Iisus), privitoare la dezlegarea păcatelor, conţinute în evanghelia după Ioan la cap 20; vers. 23? Eu cred că trebuiesc înţelese în sensul explicat de apostolul Iacov şi anume că noi ne putem ruga pentru iertarea păcatelor oamenilor şi că multă putere are rugăciunea celor neprihăniţi. Cine sunt cei neprihăniţi? Ei sunt aceia asupra cărora Cristos a suflat Duhul Sfânt şi care nu mai trăiesc după impulsurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului Sfânt, existent în ei.
16 Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.
17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.
Rom 7.23; Rom 8.6-7; Rom 7.15-19; (Galateni 5; 16-17)
Acei credincioși în care locuiește Isus (Iisus), prin Duhul Sfânt, au toate puterile și atribuțiile pe care le are și Isus (Iisus), care locuiește în ei și dacă Isus (Iisus) Cristos, din om, hotărăște să ierte păcatele cuiva o poate face, El o face și nu omul. Isus (Iisus) locuiește în oameni prin Duhul Sfânt, pe care îl ”suflă” asupra lor. (Ioan 3; 8; 20; 22-23) Duhul Sfânt, adică Duhul lui Isus (Iisus), iartă păcatele și în nici un caz instituțiile bisericești. Partea vizibilă a Bisericii invizibile, adică a Bisericii unice a lui Dumnezeu sunt Creștinii născuți din nou, fiecare în parte. Această latură vizibilă nu este reprezentată de Bisericile instituționale, ca și organizații religioase sau de comunitățile creștine, în care sunt amestecate elemente de spiritualitate împreună cu interese instituționale.       Cât privește ținerea păcatelor, întrucât nu există nici un caz în care Isus (Iisus), cât a trăit pe pământ, să refuze iertarea vreunui păcat, adică să mențină sau să țină acel păcat, eu cred că judecata aparține direct lui Dumnezeu, care a dat-o Fiului, dar în nici un caz nu a ajuns să fie dată pe mâna unor funcționari religioși sau Biserici instituționale. Dacă aud un om spunând altui om că păcatele lui nu pot să fie iertate, eu resping o astfel de afirmație, deoarece Isus (Iisus), cât a trăit pe pământ, nu a spus niciodată așa ceva, cu excepția hulei împotriva Duhului Sfânt.
 
În realitate, Acela care iartă păcatele este Duhul Sfânt, singurul înlocuitor a lui Isus (Iisus) pe pământ și care este de fapt tot Isus (Iisus), adică Dumnezeu. Duhul Sfânt din om iartă păcatele și poate să comunice acest lucru prin gura acelui ucenic sau ucenică, în care El locuiește, prin darul prorociei sau al cunoașterii. Totuși N.T. nu ne dă nici un caz de iertare sau ținere directă a păcatelor, poate cu excepția cazurilor când, prin gura apostolului Petru, Anania și Safira au fost uciși sau în cazul lui Simon magul.
1 Dar un om, numit Anania, a vândut o moşioară, cu nevasta sa Safira,
2 şi a oprit o parte din preţ, cu ştirea nevestei lui; apoi a adus partea cealaltă şi a pus-o la picioarele apostolilor.
3 Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?
4 Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s-a putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.”
5 Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos şi şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toţi cei ce ascultau aceste lucruri.
6 Flăcăii s-au sculat, l-au învelit, l-au scos afară şi l-au îngropat.
7 Cam după trei ceasuri, a intrat şi nevasta sa, fără să ştie ce se întâmplase.
8 Petru i-a zis: „Spune-mi, cu atât aţi vândut moşioara?” „Da”, a răspuns ea, „cu atâta.”
9 Atunci Petru i-a zis: „Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor lua şi pe tine.”
10 Ea a căzut îndată la picioarele lui şi şi-a dat sufletul. Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară şi au îngropat-o lângă bărbatul ei.
Fapt 5.5; (Faptele Apostolilor 5; 1-10)
16 Căci nu Se coborâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus (Iisus).
17 Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt.
18 Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani
19 şi a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt.”
20 Dar Petru i-a zis: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!
21 Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.
22 Pocăieşte-te, dar, de această răutate a ta şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă;
23 căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii.”
24 Simon a răspuns: „Rugaţi-vă voi Domnului pentru mine, ca să nu mi se întâmple nimic din ce aţi zis.”
Cred că se impune să întrebăm de ce nu a legat sau dezlegat, chiar Petru păcatul lui Simon, ci a lăsat la latitudinea lui Dumnezeu lucrul acesta? Dacă Petru, cu adevărat a primit puterea de a lega și dezlega păcatele, de la Isus (Iisus), de ce nu a îndeplinit acest lucru în cazul lui Simon? În cazul lui Anania și Safira este limpede că nu Petru, ci Duhul Sfânt, care a fost mințit, a luat decizia respectivă. În textele de mai sus, nu omul singur, ci Dumnezeu în om, leagă și dezleagă păcatele. El nu locuiește în instituții bisericești, ci în toți credincioșii, care sunt născuți din El. Dumnezeu nu locuiește în clădiri, făcute de mâini omenești, ci locuiește în oameni renăscuți spiritual și care sunt temple ale Duhului Sfânt. (1 Corinteni 3; 16) Două mențiuni trebuiesc făcute și anume că prin punerea mâinilor apostolilor se putea primii Duhul Sfânt, dar nașterea din nou nu se reduce la primirea Duhului Sfânt, căci El se poate depărta de un credincios, dacă este ”întristat” de acesta sau de aceasta. Nașterea din nou este un proces de durată care privește o schimbare radicală a minții și inimii oamenilor. Mai trebuie menționat și faptul că apostolul nu au considerat cerința lui Simon ca fiind o hulă împotriva Duhului Sfânt, deoarece i-a recomandat acestuia să ceară iertare lui Dumnezeu, pentru gândul acela rău, cu toate că știa că hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată, nici în veacul acesta și nici în cel viitor. Mai mult, Petru nu a considerat acest păcat ca fiind un păcat săvârșit cu voia, despre care vorbește epistola către Evrei la cap. 10, cu toate că Simon era deja botezat în apă. Petru nu a exclus posibilitatea ca Simon să fie iertat de Dumnezeu, pentru păcatul său, dar nu știm dacă el însuși s-a rugat sau nu pentru iertarea lui Simon.   
 Cât priveşte faptul că porţile locuinţei morţilor nu vor birui adevărata Biserică a lui Dumnezeu, acest lucru este de netăgăduit, dar cât priveşte instituţiile bisericeşti, în cartea Apocalipsa lui Ioan, ni se spune că acestea reprezintă „curva” cea mare şi că ele vor fi aruncate în foc, atunci când va veni momentul judecăţii finale.
 
1 Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.
2 Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”
3 Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.
4 Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei.
5 Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.”
6 Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus (Iisus). Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.
7 Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.
8 Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni. –
9 Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia.
Apoc 13.18; Apoc 13.1; (Apocalipsa lui Ioan 17; 1-9)
 
„Femeia” este tot sistemul instituţional, bazat pe structura primei instituţii bisericeşti creştine şi care se remarcă prin oportunism politic şi opresiune asupra acelor Creştini care îşi păstrează libertatea de conştiinţă, propria modalitate şi propriul conţinut al credinţei lor personale în Dumnezeu. „Femeia” aceasta presupune înregimentarea obligatorie în mari armate denominaţionale a celor credincioşi şi dictatul asupra conştiinţelor lor. „Femeia” nu este o Biserică instituţională anume, deci nu se referă exclusiv la Biserica instituţională Romano Catolică, ci la toate Bisericile instituţionale, care îşi impun autoritatea asupra conştiinţelor celor credincioşi. Există tendinţa, proprie unor analişti, de a reduce „femeia,” din Apocalipsa lui Ioan cap. 17 numai la Biserica instituţională Romano Catolică şi aceasta în principal în baza interpretării dată de Luter. Deoarece de la Luter şi până în prezent a trecut o lungă perioadă de timp se poate concluziona că Luter nu a greşit, dar viziunea lui era limitată, din cauza perioadei istorice în care a trăit. „Femeia” din cartea Apocalipsa lui Ioan cap. 17; reprezintă orice instituţie bisericească, care manipulează conştiinţele oamenilor şi îşi impune regulile asupra celor credincioşi. „Femeia” din Apocalipsa lui Ioan cap. 17; se referă la orice instituţie bisericească care s-a pus în slujba unor interese politice sau de grup, inclusiv prin aceea că îşi serveşte interesele propriei instituţii, mai mult decât interesele legate de mântuirea fiecărui credincios. Orice sistem religios care îi persecută pe cei credincioşi pentru opiniile lor în ceea ce priveşte propria lor credinţă sau care, impune un sistem obligatoriu de dogme şi doctrine, asupra celor credincioşi se încadrează în descrierea făcută de Apocalipsa lui Ioan la cap. 17. De asemenea, orice sistem religios care în loc să îi informeze pe oameni despre nevoia lor de a intra într-o legătură personală cu Isus (Iisus) îi conving să devină doar buni adepţi ai Bisericilor lor instituţionale intră în aceeaşi categorie. La aceasta se adaugă şi orice sistem ierarhic religios, care îşi construieşte o structură de autoritate, pe care o impune celor credincioşi. Adevărata „culoare” a Bisericilor instituţionale se va vedea mai bine în viitor când ele vor dobândi mai multă putere politică, după cum ne informează cartea Apocalipsa lui Ioan că se va întâmpla. Amestecul de doctrine, dogme şi instituţii bisericeşti reprezintă Babilonul spiritual.
 


 
[1] www.rcrwebsite.com/galatians5.htm